Cred că Dragostea e acea fărâmă ce o scapi undeva, şi fără să ştii sau să îţi dai seama, se hrănesc cerşetorii şi feţele triste… aşa, din puţinul tău uitat.
Dragostea e colţul acela de cameră ascuns de ochii tăi şi prafuit, pe care razele soarelui totuşi îl mângâie…
Dragostea e liniştea pe care o-ntâlneşti în mijlocul furtunilor, când singurul lucru ce crezi că-ţi mai ramane, este să aştepţi să te scufunzi…
Dragostea te ţine la suprafaţă…
Dragostea este răspunsul tuturor întrebărilor… chiar şi a celor care încă nu s-au pus…
Dragostea pare ceva de neatins… în schimb, dacă am avea ochii suficient de deschişi, ne-ar prinde de mână şi am străbate aşa bulevarde, oraşe, ţări… continenente… galaxii…
Dragostea este părticica de putere care ne lipseşte când cel mai mult o aşteptăm, şi forţa care ne-ntâlneşte când cel mai mult avem nevoie…
Dragostea ajunge mereu la noi, la timpul potrivit…
nu are ceasul înaintat… nici în urmă pus…
Dragostea ne completează atunci când locul ei a fost suficient de şlefuit şi modelat, încât să intre perfect în planul şi viaţa noastră… fără goluri… sau înghesuieli…
Dragostea ne aduce Cerul mai aproape…
Dragostea ne face mai melancolici… mai poeţi… mai reali… mai oameni…
Eu am întâlnit-o nu de mult… şi acum, privind în urmă… mă bucur de felul ei discret de-a pătrunde în viaţa mea…
Dacă izbucnea aşa cum ceream de atâtea ori în rugăciuni… mă găsea cu mâinile pline de mine şi cu ochii pe jumătate închişi.
Cu paşi mărunţi dar siguri… îmi deschide inima spre lumi necunoscute… şi totuşi atât de dragi…
Dragostea… cât timp am aşteptat-o, m-a învăţat că “ orice lucru îşi are vremea lui… “
-Eclasiastul 3:1-
Articol scris de Ligia Trîncă
Poveste de dragoste 